Onest. Deschis.Demn // (4) Istoria lui Nicu

 
5_Nicu-2

Cuvânt înainte: În luna mai 2018, un grup de persoane cu probleme de sănătate mintală din Moldova a participat la Programul de instruire ”Honest. Open. Proud – To erase stigma in mental illness” (”Onest. Deschis. Demn – Să ștergem stigmatizarea în tulburările de sănătate mintală”), desfășurat în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA. Ghidați de experta de la egal la egal Anita Hubner, beneficiarii au învățat strategii și tactici de a dezvălui în public experiența trăită – de la asumarea diagnosticului, până la povestirea procesului de recuperare prin care au trecut.

În ultima de zi de instruire, participanții și-au împărtășit emoționați istoriile. Mai mult decât atât, câțiva dintre ei, ne-au permis să le publicăm, cu condiția păstrării confidențialității datelor lor personale. Au făcut-o fiindcă doresc să iasă din umbră, să trăiască o viață demnă și împlinită. Speră că cei din jur vor înțelege mai bine realitatea despre problemele de sănătate mintală și vor pune capăt discriminării nejustificate. 

Noi am înregistrat, am descifrat textele cât mai aproape de versiunea audio originală și am rugat-o pe artista Natalia Gârbu să ilustreze fiecare poveste.

Avem onoarea să fim mesageri ai șase istorii intime, oneste și revelatorii pentru a înțelege situația persoanelor cu probleme de sănătate mintală din Moldova.

**************************************************************************************

Mă numesc Nicu, am 25 de ani și am avut o problemă. Se numește depresie.

Eram copil din familie medie. Până la 6 ani am trăit cu bunicii, fiindcă părinții erau mai mult peste hotare. Eram un copil foarte fericit. Când   m-am dus la școală, eram cel mai bun elev. Așa spun învățătorii mei. Primeam și diplome în primii ani, învățam foarte bine.

Aveam energie, voiam să particip peste tot, îmi plăcea să câștig.

Nu pot să spun când a început problema mea. Cred că pe parcursul vieții. Am fost peste hotare, lucram, am făcut armata. Am lucrat în mai multe echipe și am început să văd ce e mai rău la oameni, doar defectele lor. Tot atunci mi-am dat seama că devin nu acela care am vrut să fiu în copilărie. S-a pierdut toată energia, puterea. Să nu vă imaginați că am vrut să devin președinte sau cosmonaut. Dar mi-am dorit să fiu ceva mai puternic decât s-a dovedit.

Și cred că punctul în care s-a adăugat toată răutatea a fost când s-au despărțit părinții. Timp de jumătate de an, eu nu comunicam cu nimeni, nu suportam lumina, ieșeam doar noaptea afară. Și mă simțeam bine singur. În întuneric și singur.

Am început un tratament, inclusiv cu medicamente. Simțeam eu că oamenii apropiați, pe care-i știu, și-au schimbat atitudinea față de mine. Nu-mi spuneau în față dar eu așa observam, că se comportă altfel. În rest, nu depind de părerea mediului înconjurător.

Apoi am început să lucrez, am avut un serviciu care m-a ajutat foarte mult. Mă simțeam calm, ocupat și depresia asta nu dădea așa mari probleme. Am început să lucrez asupra sensibilității. Să nu fiu atât de emotiv, să am mai multă demnitate. Dar în unele momente totuși depresia dă de știre. Când n-am ocupație, când n-am ce face.

Eu încă nu simt că sunt ceea ce-am visat în copilărie. Dar sunt optimist. Și cred că încrederea în sine e cel mai principal și trebuie să fiu puternic, moral și psihologic.

N-am prea avut situații în care cineva să-mi spună: ”tu ești bolnav” sau altceva. Unicul lucru, că nu-mi dădeau voie să-mi iau permisul de șofer. Dar au strâns un fel de consiliu și mi-au dat voie, că n-aveau de ce să mă stopeze, n-aveau dreptul.

Acum încerc să nu repet greșelile mele și să învăț din greșelile altora.