Onest. Deschis.Demn // (5) Istoria Danei

 
4_Dana-2

Cuvânt înainte: În luna mai 2018, un grup de persoane cu probleme de sănătate mintală din Moldova a participat la Programul de instruire ”Honest. Open. Proud – To erase stigma in mental illness” (”Onest. Deschis. Demn – Să ștergem stigmatizarea în tulburările de sănătate mintală”), desfășurat în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA. Ghidați de experta de la egal la egal Anita Hubner, beneficiarii au învățat strategii și tactici de a dezvălui în public experiența trăită – de la asumarea diagnosticului, până la povestirea procesului de recuperare prin care au trecut.

În ultima de zi de instruire, participanții și-au împărtășit emoționați istoriile. Mai mult decât atât, câțiva dintre ei, ne-au permis să le publicăm, cu condiția păstrării confidențialității datelor lor personale. Au făcut-o fiindcă doresc să iasă din umbră, să trăiască o viață demnă și împlinită. Speră că cei din jur vor înțelege mai bine realitatea despre problemele de sănătate mintală și vor pune capăt discriminării nejustificate. 

Noi am înregistrat, am descifrat textele cât mai aproape de versiunea audio originală și am rugat-o pe artista Natalia Gârbu să ilustreze fiecare poveste.

Avem onoarea să fim mesageri ai șase istorii intime, oneste și revelatorii pentru a înțelege situația persoanelor cu probleme de sănătate mintală din Moldova.

**************************************************************************************

Dacă ar fi să vorbesc despre copilărie, cred că am multe amintiri frumoase. De mică aveam multe interese, eram considerată o persoană talentată. Dar, în pofida acestor factori, am avut parte de situații neplăcute, care au lăsat consecințe pe viitor. Când eram mică, am trecut prin violență fizică, am fost abuzată sexual de mai multe ori, ceea ce mi-a format un comportament antisocial.

Am și o deficiență severă de auz, care a început undeva la vârsta de 6 ani, dar a fost depistată foarte târziu, undeva la 15 ani. Din cauza abuzului sexual, s-a format o stare de anxietate permanentă.

Oamenii apropiați nu știau nimic despre violență, abuz și toate lucrurile astea. N-am vorbit despre asta nici cu părinții mei, nici cu surorile, nici cu frații până la vârsta de 25 de ani. Mă simțeam mereu iritată și eram judecată, ceea ce mă făcea mereu să mă retrag.

Eram foarte retrasă, foarte nervoasă, impulsivă. Apoi a devenit mai greu, fiindcă simțeam o frică de persecuție, mă temeam că sunt urmărită. Mereu priveam înapoi fiindcă nu auzeam bine și mergeam  cu spatele întors, din teamă că aș putea fi atacată.

Mai târziu, a devenit și mai greu să fac față și am avut o dependență de alcool de 2 ani. Dar am lucrat foarte mult cu ea și mi-am revenit la vârsta de 21 de ani. Înainte de asta am avut o încercare de suicid, dar totuși m-am ridicat. A fost foarte bine, m-am recuperat. Am avut și o perioadă de insomnie. Cred că acesta este un dar al meu, de a mă recupera foarte repede. Mă analizez, lucrez cu mine, apelez la ajutor și îmi revin rapid.

Nu toți ar înțelege lucrul acesta fiindcă pare imposibil să ieși dintr-o asemenea stare de criză și să te pui rapid pe picioare. A fost o perioadă de liniște, un pic mai calm.

M-am căsătorit, dar am intrat în contact cu o personalitate complicată, o persoană care vroia să controleze absolut totul. Era o stare permanentă de abuz moral, de dominare, violență fizică. Mi-era foarte greu fiindcă deja aveam primul copil și trebuia să fac față. Simțeam o mare responsabilitate față de copilul meu. O perioadă de 6 ani a fost așa. Am găsit răbdarea de a încerca să păstrez familia, s-o întrețin, să rezolv problema. Dar nu am găsit soluție și am hotărât să divorțez.

Problemele emoționale au continuat după divorț. Atunci am avut o criză și am decis să apelez la centrul comunitar de sănătate mintală. Am înțeles că nu mai fac față singură și am nevoie să merg la un psiholog și la un medic psihiatru.

Pierdusem o sarcină, în paralel erau certuri, proces de judecată. Și eu am hotărât să tac. Am decis să nu mai lămuresc, să nu mai explic nimănui, fiindcă oamenii nu cunoșteau viața mea reală. Pentru mine nu avea sens s-o iau de la început și să povestesc viața mea cuiva. Și mi-am pierdut vocea. Nu știu, poate era din cauza deficienței de auz sau poate a funcționat instinctul de autoapărare. Timp de o lună, n-am vorbit deloc. Cu copiii mei comunicam prin semne. Eram foarte bucuroasă fiindcă fiica mai mare mă înțelegea, chiar dacă era micuță. Am apelat iarăși la psiholog și mi-am revenit. Am început a vorbi. Era greu fiindcă inițial mă bâlbâiam, vorbeam pe silabe, dar am depus efort și am revenit la o viață obișnuită.

După 6 ani de stop total, lipsă de informare, acțiune, muncă, aveam o dorință imensă să-mi utilizez toate abilitățile funcționale. Știam că sunt un om cu abilități de artă, de sport. Vroiam să-mi continui studiile, să revin printre prietenii mei. O perioadă lungă am trăit în depresie și izolare. Și acum, după mult timp, pentru copiii mei, pentru mine, voiam să revin la lumină, să-mi îndeplinesc visurile. Copilul meu mai mare desenează, pictează, face sport. Și atunci eu mi-am zic că sunt un model pentru cei mici. Trebuie să vadă în mine inspirație pentru viitorul lor. Și am reușit.

După toată experiența de viață acumulată, după ce am trecut prin mai multe lucruri dificile, eu m-am trezit cu gândul că vreau să ajut. Chiar și în perioade complicate pentru mine, mi-am păstrat activitatea de voluntar, pentru persoane cu dizabilități. Am mai lucrat în trecut, dar în domenii departe de profesia mea. Am fost hamal, vânzătoare, am făcut lucru handmade acasă. Astfel, atunci când recent mi s-a propus un loc de lucru foarte apropiat de pasiunile și interesele mele, am fost foarte bucuroasă. Am fost fericită și am acceptat cu brațele deschise fiindcă asta mă ajută să mă afirm ca personalitate.

Eu am rămas mamă. Copiii mei sunt aproape de mine. Chiar dacă sunt mici, am o susținere enormă din partea lor. Persoanele astea micuțe îți dau o poftă de viață și o încredere de nedescris.

Sunt bucuroasă că au rămas în viața mea prieteni adevărați, care m-au susținut indiferent de circumstanțe, chiar fără să știe toate detaliile. Puțini, dar totuși au rămas câțiva.

Acum, uitându-mă în oglindă, pot spune că toți acești ani m-am căutat, m-am întrebat cine sunt de fapt. Acum sunt un tot întreg. Cu părți rele, cu părți bune, cu calități și defecte. Dar știu ce vreau. Și știu ce vreau să realizez.