Onest. Deschis.Demn // (6) Istoria Iuliei

 
6_Iulia-2

Cuvânt înainte: În luna mai 2018, un grup de persoane cu probleme de sănătate mintală din Moldova a participat la Programul de instruire ”Honest. Open. Proud – To erase stigma in mental illness” (”Onest. Deschis. Demn – Să ștergem stigmatizarea în tulburările de sănătate mintală”), desfășurat în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA. Ghidați de experta de la egal la egal Anita Hubner, beneficiarii au învățat strategii și tactici de a dezvălui în public experiența trăită – de la asumarea diagnosticului, până la povestirea procesului de recuperare prin care au trecut.

În ultima de zi de instruire, participanții și-au împărtășit emoționați istoriile. Mai mult decât atât, câțiva dintre ei, ne-au permis să le publicăm, cu condiția păstrării confidențialității datelor lor personale. Au făcut-o fiindcă doresc să iasă din umbră, să trăiască o viață demnă și împlinită. Speră că cei din jur vor înțelege mai bine realitatea despre problemele de sănătate mintală și vor pune capăt discriminării nejustificate. 

Noi am înregistrat, am descifrat textele cât mai aproape de versiunea audio originală și am rugat-o pe artista Natalia Gârbu să ilustreze fiecare poveste.

Avem onoarea să fim mesageri ai șase istorii intime, oneste și revelatorii pentru a înțelege situația persoanelor cu probleme de sănătate mintală din Moldova.

*************************************************************************************

Era o seară din septembrie 2017, încălțam pantofii ca să merg la nunta unei prietene. Atunci am avut primul atac de panică.

Acum știu că a fost atac de panică, atunci credeam că fac atac de cord. Ambulanța a venit în mai puțin de 5 minute și peste altele 20 eram în secția de primire a Institutului de Neurologie și Neurochirurgie. Aveam în mînă o hîrtie pe care scria ceva ce însemna epuizare totală a organismului. Au urmat o grămadă de analize, RMN-uri, investigații de tot felul, consultații cu diverși specialiști medicali și un cuvînt –  Anxietate. Ce știam eu atunci despre asta …

La 31 de ani ai mei eram o persoană sociabilă, mergeam la sală de 2 ori pe săptămînă, începusem un Master, eram plină de entuziasm și vise. Scriu ”eram” pentru că viața mea s-a separat în două părți, pînă în septembrie și după.

După septembrie, frica și-a făcut casă în sufletul meu. O numesc ”frică primitivă” pentru că uneori mi-e frică să respir de groază și neputință. Am încetat să ies în oraș cu prietenii, sunt zile cînd îmi este greu să vorbesc la telefon sau să cumpăr pîine de la magazinul de la colț. La fel, pe nepoftite, au apărut insomniile, stările de epuizare totală, greutăți în concentrare și imposibilitatea de a avea o rutină zilnică obișnuită tuturor. Diminețile mă trezesc obosită și mi se pare că dacă aș dormi o săptămână tot obosită aș fi. Toate acestea vin împreună cu stările depresive sau cele de parcă sunt ”pusă în priză”, izolare socială, și gândurile care nu mai încetează, de parcă am un roi de albini în cap. Aceste gînduri nu se opresc, această tensiune nu dispare niciodată chiar atunci cînd sunt productivă și zâmbesc.

Am noroc de oamenii din jur, care mă înțeleg și mă susțin enorm. Fără ei nu știu dacă aș rezista. Deși, trebuie să recunosc că îmi era greu (și îmi este) să vorbesc despre ”crizele” pe care le am pentru că undeva mă învinuiam pentru ele. Asta face anxietatea mea, mă face să mă simt vinovată pentru chestii minuscule. Ea se hrănește din frică, frica de a spune ceva greșit sau de a face ceva greșit. Mi-a luat ceva timp ca să înțeleg că nu trebuie să mă învinovățesc pentru ceea prin ce trec.

Stigmatizarea proprie persistă, mă izolez de oameni tot din frică, am impresia că ei nu o să înțeleagă suferința mea și au să mă judece.

Mi-a luat ceva timp pînă să mă decid să merg la un specialist pentru terapie. Acum cred că asta a fost cea mai bună decizie. După cîteva sesiuni am început să văd îmbunătățiri ale stării de sănătate.

Astfel, rutina mea s-a schimbat radical, urmez tratamentul medicamentos, fac terapie de două ori pe saptămînă și am învățat să fac exerciții de respirație care ajută enorm atunci cînd simt că fuge pământul de sub picioare.  De asemenea, am învățat să mă relaxez mai mult, să-mi iau timp pentru mine, să nu lucrez în week-end și să fac doar ceea ce-mi aduce plăcere personală.

Nu există o pastilă magică care să vindece Anxietatea doar într-o zi. Dar eu sunt optimistă. Cu susținerea celor din jur, știu că într-o zi frica mea o să dispară.