Onest. Deschis.Demn // (7) Istoria Doinei

 
33463161_10155711662902887_600459749653217280_n

Cuvânt înainte: În luna mai 2018, un grup de persoane cu probleme de sănătate mintală din Moldova a participat la Programul de instruire ”Honest. Open. Proud – To erase stigma in mental illness” (”Onest. Deschis. Demn – Să ștergem stigmatizarea în tulburările de sănătate mintală”), desfășurat în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA.

După un an, participanții au devenit mentori și au încurajat alte persoane cu probleme de sănătate mintală să-și împărtășească istoria de recuperare. În perioada 5 – 6 iunie, un astfel de atelier s-a desfășurat la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală din Orhei. 

Cu permisiunea protagoniștilor, publicăm câteva dintre istorii, cu condiția păstrării confidențialității datelor lor personale. Eroii noștri au acceptat să vorbească deoarece doresc să iasă din umbră, să trăiască o viață demnă și împlinită.

Speră că cei din jur vor înțelege mai bine realitatea despre problemele de sănătate mintală și vor pune capăt discriminării nejustificate. 

Mulțumim în mod deosebit artistei Cezara Kolesnik pentru permisiunea de a ilustra istoriile cu lucrările sale vrăjite.

////////////////////////////////////////////////////

Mă numesc Doina, am 28 de ani. Sunt căsătorită, am un băiețel de 6 ani și am o problemă de sănătate care se numește anxietate severă.

Am avut o copilărie frumoasă,  ca toți ceilalți copii din sat. Părinții mei au divorțat când eram foarte mică. Mama s-a recăsătorit când aveam trei anișori. Despre tatăl meu adoptiv, pot spune doar de bine. M-a iubit mai mult ca pe copilul său. Mai am un frățior de pe mamă. Părinții lucrau și am crescut mai mult alături de bunici. Am avut o copilărie fericită, nu pot spune nimic rău.

Problema mea a început când aveam 22 de ani. Întâi, a fost depresia de după naștere. Prima lună după nașterea copilului meu, nu am dormit deloc. Nu-mi înțelegeam starea. Îmi iubeam enorm fiul, îl supravegheam în fiecare minut. Nimeni nu înțelegea de ce nu dorm. Nu m-am adresat nimănui căci, alăptând, mă temeam să iau vreun medicament de liniștire. Soțul era alături, dar nu înțelegea prin ce trec. Avea concediu de la serviciu. Ziua ieșea cu copilul la plimbare și mă ruga să dorm măcar o oră, fiindcă nu mă odihneam deloc. Așa a trecut o lună. Am privit asta ca atare, ca după naștere. Nu m-am gândit că ar fi o problemă serioasă, depresie sau ceva. Apoi au urmat stările de schimbare de dispoziție, sensibilitate la plâns. Puteam să plâng din nimic. Copilul adormea la amiază, eu stăteam alături de el și plângeam din nimic. Apoi, la doi ani și jumătate, fiul meu a mers la grădiniță. Aproape de trei anișori, m-am întors la muncă. Am lucrat, parcă totul era bine. Eram o persoană ca oricare altă, mergeam de la lucru acasă și tot așa. Cu toate acestea, mai aveam schimbări bruște de dispoziție.

Starea mea s-a acutizat vara trecută. Am pierdut două persoane din familie, la interval foarte scurt. Nu puteam trece peste asta. Imediat am început să mă simt rău, obosită. În septembrie anul trecut, am plecat de la lucru. Voiam să fiu alături de mama, s-o susțin, căci tatăl adoptiv suferea de o boală incurabilă. În octombrie, el s-a stins din viață. Era extrem de greu. Aveam o durere apăsătoare pe suflet din cauza pierderii ființelor dragi. Au urmat stări de plâns, de neliniște.

În ianuarie, din cauza unor probleme de sănătate și a informării din surse nesigure, de pe internet, am intrat într-o stare severă de anxietate. Am fost la medicul de familie, am cerut să dau ceva analize. Atunci nu dormisem vreo patru sau cinci nopți și citeam întruna. Credeam că se întâmplă ceva rău cu mine, că am o boală foarte gravă. Medicul de familie m-a îndemnat să vin aici, la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală, la psiholog.

După prima terapie, am simțit că de asta am avut nevoie întotdeauna. Aici am simțit că cineva înțelege prin ce trec. Înainte, nici soțul nu prea îmi înțelegea starea. Dar a venit cu mine la câteva ședințe de terapie, a fost alături de mine. Și acum cred că mă înțelege cel mai bine. El a plâns alături de mine și a înțeles că e important să mă susțină. De fiecare dată când simt că ceva nu e în ordine, el spune că este lângă mine și mă susține. Și asta e cel mai important.

Acum am înțeles că îmi fac mai mult rău dacă gândesc negativ. Indiferent de ce vești aș primi în viață, trebuie să le iau ca atare și să caut o soluție, o rezolvare. La capătul fiecărui tunel este o luminiță și niciodată nu trebuie să ne pierdem speranța.

ÎN IMAGINE: Cezara Kolesnik, ”Să visăm”, seria ”Vis cu dragonul”, 2018, 20×20 cm, ulei, carton, http://www.cezarakolesnik.be/