ISTORII (2) // Maria alege să trăiască

 
ilustratie 2 zbor

Negarea

Un geam fără perdea. Un hamster ce aleargă neîncetat în cușca sa. Un măr pe masă. Doar atât poate observa Maria dintoate lucrurile ticsite în camera sa. Vrea să vadă mai multe, dar ochii stau țintiți fără să se miște din loc. N-au observat nici măcar frumoasa primăvară de după geam. Este o primăvară vie, verde, nu ca și culoare, dar ca și esență de viață. Mariei îi place primăvara. Și vara. Și atât.

După câteva încercări, reușește să-și rotească capul spre oglindă. A cumpărat-o acum șase ani, pentru a se admira în ea, dar și pentru a-și pedepsi greșelile alimentare. Oglinda din colțul camerei are rolul de cântar. Dar astăzi, anume astăzi, pentru prima oară, oglinda are rol de oglindă. Se îndreaptă încet spre ea și se privește îndelungat. Ochii săi verzi și triști i se par atât de grei. Ascund atâta durere

– De unde vine această durere?, se întreabă Maria.

Și ochii îi răspund:

– Din suflet.

Atunci a fost prima oară când Maria a vorbit cu sufletul său. Și în secunda în care a realizat ce se întâmplă, și-a spus: „Eu n-am înnebunit. Eu sunt bine. Eu trebuie să fiu bine”. A vrut să plângă, dar durerea din suflet era atât de mare, încât nu a putut.

Maria purta cu ea această durere din primul an de facultate, de la 18 ani. Totul a început într-o zi de noiembrie. De atunci urăștetoamna. Chiar dacă nu avea o apropiere sufletească de mama sa, despărțirea de casa părintească, de familie, de sat a fost grea. I-au trebuit luni bune ca să se acomodeze cu viața alertă din oraș. Cu oamenii străini care nu-și spun „bună ziua”, cu taxatoarele supărate din troleibuze și cu ideea că, indiferent de cât de multe nu ai face și de cât de mult efort nu ai depune, întotdeauna cineva va fi mai bun decât tine.

Maria știa puține despre depresie în acea perioadă. Înțelegea doar că ceva nu este în regulă. Doar că acest „ceva”, atunci, la 18 ani, era prea abstract, prea diferit de ceea ce simțise până atunci. Trecerea anilor nu a făcut decât să accentueze stările depresive ale Mariei, cu care însă fata a început să se obișnuiască. De la o singură cădere depresivă pe an, s-a ajuns la stări depresive lunare, din care ieșeatot mai greu.

„Așa credeam că sunt eu, mai melancolică și mai profundă”, ne spune Maria. „Nu, nu este o scuză, dar în perioadele depresive puteam să compun mai frumos și din acest motiv am crezut că și oamenilor de creațietot așa li se întâmplă”, mai adaugă fata pasionată de poezie și artă.

10 ani. Atât a alergat Maria ca un hamster într-o cușcă, în același cerc, cu aceeași viteză și același rezultat. 10 ani. Atât i-a trebuit să înțeleagă că are o problemă de sănătate mintală și că are nevoie de ajutor, de ajutor specializat.

Primul pas

februarie, 2020

„Dragi fete,

Eu mereu vă povestesc multe și detoate, dar astăzi este pentru prima oară când vreau să vă vorbesc despre depresia mea. Vreau doar să știți, nu trebuie să spuneți nimic. E ca un cancer care mă „mănâncă” zilnic câte puțin. E ca și cum aș cădea într-un gol fără sfârșit. O cădere lungă. Doamne, sunt atât de conștientă de această cădere lungă și chinuitoare, dar nu pot face nimic!  Risc să pierdtotul. Absoluttot ce am agonisit cu atâta greu, atâta timp…. ”

Au urmat alte zeci de rânduri în care Maria le povestea surorilor sale despre chinul prin care trecea. Era între 9 și 10 dimineața, într-o zi de marți.

„Ajunsesem la muncă și știam că trebuie să le scriu neapărat, chiar dacă emailul era plin de taskuri și colegii mă tachinau cu întrebări. Dar în acea forfotă am prins la curaj. În ultimele zile înțelesesem că nu-mi mai pot controla gândurile și  faptele. Totul era într-o ceață densă și rece. Nu știu dacă fusese un fel de mesaj de iertare. Știu doar că nu reușeam să mai văd lumina. Creierul meu parcă era programat să se autodistrugă. Cel puțin, așa simțeam. De fapt, în ziua în care le scrisesem mesajul surorilor, m-am și programat  la psihiatru”, spune Maria.

Prima vizită la psihiatru

Una dintre cele mai mari provocări a fost ca Maria să nu anuleze programarea la psihiatru. O multitudine de gânduri, emoții și ezitări erau în gândul fetei în ziua consultului: „Poatetotuși anulez înscrierea? Poate doar mi se pare că am o problemă? Poate aceste stări vor dispărea de la sine? Ce să-i povestesc eu acelui om?, Ce va crede despre mine?, Va crede că-s nebună?”, se întreba tânăra.

În acel moment, avea senzația că îi va exploda capul de la atâtea gânduri. Dar, corpul, corpul îi era liniștit și picioarele se îndreptau încrezătoare spre cabinetul psihiatrului. A intrat timidă în cabinetul medical, iar doctorul a invitat-o calm să ia loc. După ce a dat un telefon, a privit-o blând și a întrebat-o:

– Cu ce pot să te ajut?

– Cred că acum doar Dvs mă puteți ajuta să-mi găsesc liniștea și echilibrul, îi răspunse Maria.

– Nu-i adevărat. Tu îți vei găsi liniștea de una singură. Eu te voi ghida, dacă va fi necesar. Dar trebuie să știu ce s-a întâmplat”, adăugă medicul.

Și atunci, gura Mariei parcă s-a dezlegat. Fata vorbea neîncetat șitot încerca să convingă medicul că ea nu are depresie, deși înțelesese foarte bine asta, și că de fapt, este o stare trecătoare. La un moment dat, mediul a întrerupt-o și i-a zis: „Nu trebuie să mă convingi pe mine de nimic. Tu ai depresie. O depresie destul de severă. E foarte bine că ai venit să ceri ajutor”.

Tot el i-a spus că pe lângă depresie, tânăra trece și prin burnout, sindromul epuizării profesionale, care îi acutizează starea, din cauza volumului mare de muncă. Maria îi recunoscuse că, în acea perioadă, avea trei locuri de muncă. Da, trei! Cum poate un om să lucreze atât de mult? Ei bine, poate. Erau unele zile în care Maria ajungea de la muncă pe la 3 dimineața acasă, sau altele în care cu greu reușea să doarmă câte 2-3 ore pe noapte. Așa apăruse și insomnia. Dar ea, în loc să caute metode să o trateze, atunci când nu putea dormi – muncea. Întotdeauna Maria simțise o responsabilitate față de familia sa. Nu dorea să câștigetoți banii din lume, dar voia o viață mai bună pentru ea și familia sa. Doar că voința și concentrarea nu țineau pasul cu starea de sănătate a corpului său.

După discuția cu doctorul care îi înțelesese starea, Maria a întrebat dacă depresia se tratează. Medicul i-a răspuns:

– Da, dartotul depinde de tine. Nici eu, și nici tratamentul medicamentos nu te poate ajuta, atâta timp cât nu-ți întinzi singură o mână de ajutor.

– Dar ce trebuie să fac?, s-a arătat interesată tânăra.

– Întreabă-te pe tine, în răspunse medicul. Și începe să-ți asculți organismul. Singurul meu sfat este să renunți la oameniitoxici din viața ta, la locul de muncătoxic, la relațiiletoxice. Ele îți fac foarte mult rău. Dar este doar o recomandare. Tu ești stăpână pe viața ta. Nu lăsa depresia să-ți fure tinerețea și bucuria de a trăi, îi spuse încrezător medicul.

Alo, mama, eu am fost la psihiatru

În acea zi, Maria a mers acasă și a plâns. Mult, cu voce tare, câteva ore. Au fost suficiente doar câteva minute petrecute în cabinetul psihiatrului ca să înțeleagă cât de crudă și nemiloasă a fost cu ea. Privindu-se,tot în acea oglindă, s-a întrebat: „De ce îmi este atât de greu să mă accept, să mă iubesc? De ce mi-am impus atât de multe restricții?, De ce nu mi-am fost prietenă întoți acești ani?, De ce nu m-am ascultat?”

Da, a fost o zi în care a înțeles că a greșit. Și a mai înțeles că pentru orice greșeală trebuie să plătești. A fost ca o palmă pe care a primit-o de la viață, dar care a deșteptat-o. Dar, pe lângă supărarea pe care o avea față de sine, era și mândră că a reușit să facă, măcar ceva, pentru a învinge boala.

I-a trebuit o săptămână pentru a-i spune mamei sale că a mers la psihiatru.

– De ce așa?, întrebase mama fetei, după o lungă, lungă, lungă pauză de tăcere, de la primirea veștii.

– Pentru că vreau să mă fac bine, răspunse tânăra, care deși se simțea puțin rușinată în acel moment, știa că făcuse alegerea corectă. Tot atunci îi spusese mamei și despre cum o afectează depresia.

În cazul Mariei, depresia este ca o caracatiță cu multe tentacule, care, pur și simplu, o doboară la pământ. Fiecare episod începe cu o rătăcire de gânduri și o poftă exagerată de mâncare. Apare și o stare de goliciune în interior, pe care tânăra încearcă s-o „umple” cu mâncare. Și o permanentă dorință de a plânge. O sufocare care urcă până în creier și care poate fi oprită doar prin șuvoaie de lacrimi. După care urmează câteva zile de izolaretotală, atunci când Maria se închide în casă, departe de lume și de zgomotele ei, care i se par atât de greu de digerat. Zilele de izolare sunt niște zile moarte, în care Maria nu face nimic. E prea ocupată cu gândurile sale ca să mai facă ceva. Rareori răspunde la câte un mesaj venit din partea familiei sau colegilor.

„Habar n-am cum în a patra zi reușesc să dau plapuma la o parte și să ies din pat. Realmente, este cel mai greu lucru pe care-l fac în această viață. Nu știu de unde iau puterea și voința să fac acest lucru, dar reușesc! De fiecare dată! Acolo jos, lumea se vede altfel. După ce cazi atât de dur, înțelegi și vezi altfel viața. Te aduni ciob cu ciob, te lipești cu grijă, mai pui și niște bandă adezivă peste tine ca să funcționezi, până la o nouă cădere. Dar, atunci când îți aduni cioburile, te și mai tai. Așa rămân rănile, care, spre deosebire de cele fizice, au nevoie de mai mult timp pentru a se transforma în cicatrici”, povestește Maria.

Hamsterul care aleargă neîncetat în cușca sa

Dizabilitate de muncă – așa se caracterizează starea dominantă a depresiei cu care luptă Maria. „Cum oare să le spui colegilor că nu le-ai răspuns la telefon pentru că ți-a fost atât de greu să faci acest lucru, aproape chiar imposibil?”, se întreabă Maria.  Ea încă nu a putut. De aceea, după ce se adună ciob cu ciob, se transformă într-o mașinărie de muncă.

În încercarea de a le reuși petoate, sunt necesare doar câteva zile pentru a ajunge iarăși într-un nou colaps. De această dată, și mai dur. E un cerc vicios în care a nimerit și pe care și l-a croit de una singură. Se simte ca un hamster obosit și plictisit de același cerc de alergat, de același anturaj, de același scenariu, dar din care nu știe cum să iasă. Aleargă, aleargă și cade. Se ridică din nou. Aleargă, aleargă, aleargă și cade. Se ridică mai greu. Șitot așa….

Același geam fără perdea. Același  hamster ce aleargă neîncetat în cușca sa. Un alt măr pe masă. Unul verde, rezistent, care a trecut cu bine peste iarnă. După ce a mușcat din el, Maria a deschis geamul. A venit un miros de aer proaspăt peste ea. Ca o îmbrățișare. I-a pătruns în păr, în rochia roșie de catifea și în cana cu ceai pe care o avea în mână. „Nu pot să mai trăiesc așa”, își spusese tânăra. „Nu pot să mai continui așa”, repetă ea.

Și-a aranjat, pentru câteva minute, ultimele decizii din viață pe o tablă imaginară de șah. A făcut câteva mișcări și, de fiecare dată, regina, a doua cea mai importantă piesă în șah, era doborâtă. Dartot atunci și-a adus aminte de palma pe care i-a dat-o viața după prima vizită la psihiatru, când a înțeles cât de scump se plătesc greșelile. Așa că, în calitate de cea mai puternică piesă de șah atacantă de pe tablă, a făcut un alt pas.

Prima interacțiune cu un Centru Comunitar de Sănătate Mintală a dus-o direct în cabinetul unui psiholog. Împreună au elaborat un plan concret de acțiuni prin care cercul să fie distrus. „Nu a fost ușor, și nici acum nu este, dar, pentru prima oară în viață, am senzația că fac lucrurile corect. Spre deosebire de o problemă de sănătate fizică, cea de sănătate mintală implică foarte mult efort din partea persoanei, care are nevoie de ajutor. Trebuie să-ți dorești să te faci bine și să nu te oprești, oricât de complicat nu ar fi”, menționează Maria.

 

Viața – transformată într-un câmp de luptă

 

Alege viața!

A plouat destul.                                               

Și uite câtă frumusețe în urma ei.

Astăzi sunt bucăți din ploaia de ieri –

Atât de frumoasă!

Ca un soldat mutilat,

În imaginea căruia vezi                                                         

Lupta dintre viață și moarte,

Vezi viața!

Creație proprie

Perioada de recuperare a unei persoane cu depresie durează diferit în fiecare caz: de la câteva luni la câțiva ani. „Eu am auzit, nu am ascultat, dar am auzit ce mi-au spus oamenii de la care am solicitat ajutorul. După ce medicul psihiatru mi-a recomandat să exclud lucruriletoxice din viața mea, am renunțat la unul dintre joburile mele, care îmi consuma prea mult timp și energie. În ultimii ani, avusesem patru încercări de a pleca din acel loc, dar de fiecare dată mă lăsam convinsă să rămân. În momentul în care am înțeles că este periculos pentru mine, am scris cererea de eliberarea din funcție fără nicio reținere. Am vrut cutoată ființa mea să mă fac bine și să fiu din nou liberă să visez și să zbor”, subliniază Maria.

Acum, Maria e la etapa în care învață să zboare din nou. Uneori mai cade, se mai lovește de-o creangă/un stâlp, iar alteori ajunge sus-sus și privește lumea de la înălțime. „Abia acum înțeleg că, trăind într-o tristețe profundă, uitasem cum este să râzi cu poftă sau cum este să visezi cu ochii deschiși. Cei peste zece ani de depresie mi-au rănit aripile. Acum mă vindec. Le vindec cu zâmbete și lacrimi de bucurie. Am ajuns într-un război cu depresia fără să vreau, pentru că eu sunt o persoană pacifistă, dar  am obligația față de mine, în primul rând,  să lupt și să mă salvez. Îmi datorez această victorie pentru că ar fi trebuit să am mai multă grijă de mine. Pentru că, pe lângă familie, dorințele mele și necesitățile financiare, eram și eu în viața mea. Acum mă văd, mă ascult și discut cu mine”, spune Maria.

Întot aceeași cameră, Maria privește mai întâi la tabloul de pe perete, la vaza cu lalele albe și la pisica ce mânâncă pofticios. A dăruit hamsterul unor prieteni. Cutot cu cușcă. Și a atârnat o perdea la fereastră. Acum ochii ei verzi privesc spre cer, printr-o pierdea gălbuie. E atât de multă lumină în jur….

Text: Ana Bejenaru

Ilustrație: Andrei Gamarț