ISTORII (3)//O zi cât o viață

 
ilustratie 3 la300dpi

Dimineața

Ce zi frumoasă! Este primul gând care-i apare lui Andrei imediat ce deschide ochii. Ce zi frumoasă. Se aude parcă un ecou în capul lui. E un fel de încercare de a-și convinge creierul de însemnătatea fiecărei zile. Sau poate e invers? Poate creierul încearcă zilnic să-i reamintească cât de importantă este viața și bucuria de a mai trăi o zi.

Toate aceste gânduri se perindă unul după altul în capul lui. Ochii săi căprui, cu nuanțe de verde tomnatic, privesc necontenit spre ceasul vechi de pe perete, cu acele subțiri – subțiri. Mereu trebuie să-ți concentrezi privirea atent și să-ți focusezi cu greutate ochii pentru a le urmări traseul.

În copilărie, Andrei detesta acest ceas. Mama sa, Ludmila, l-a învățat cifrele, calculele matematice și ora, cu ajutorul lui.

– Andrei, dacă acul cel mare al ceasornicului este îndreptat spre 10, iar cel mic spre 7, cât este ora?

– Ora 7 10 și 7 minute?

– Andrei, concentrează-te. Cum adică ora 10 și 7 minute? Calculează corect, așa cum am învățat aseară!

– Ora 7 și 10 minute.

– Vezi că poți, dacă vrei. Oamenii care știu cum să calculeze corect, ajung departe și cu literă mare.

Și în acest mod, cu pași mici, sub îndemnurile insistente ale mamei sale, Andrei a învățat să socoată prețul unei ore, minute, secunde, zile, …. În timp, ceasul de pe perete nu-l mai tachina, ba din contra, l-a făcut să îndrăgească cifrele și jocul dintre ele.

„Când am văzut pentru prima oară acest exercițiu (2√7+5√7=(2+5)√7=7√7), mi s-a părut atât de interesant. Pe majoritatea colegilor mei i-a speriat. Li se părea o înșiruire ilogică de semne, cifre și paranteze. Eu însă, atunci am înțeles că vreau să devin un om al cifrelor. Așa am ajuns să mă înscriu la facultate la contabilitate. Și atunci, și acum, știu că am făcut alegerea corectă”, se gândește Andrei.

Alarma deșteptătorului îl readuce în patul său din odaia cu geamurile spre soare. „Se vestește a fi o zi bună”, își spuse Andrei. „Gata cu amintirile! Peștii mă așteaptă”.

Fish therapy – terapia cu pește

După ce-și pune cu repeziciune hainele și își încalță cizmele de cauciuc, Andrei pornește spre ocolul din spatele casei. Deschide poarta, după care face câțiva pași spre stânga și intră într-o încăpere mare și răcoroasă. Aprinde lumina. Cele două acvarii improvizate cu pește parcă încep să prindă viață.

– Bună dimineața, copiii mei, le spune cu voce tare Andrei.

După ce i-au auzit glasul, peștii parcă au început să înoate și mai repede. Se întâmpla ceva misterios în acea camera la ora cinci dimineața. Nimic nu se schimbase, nimic nu se mișcase din loc, dar prezența lui Andrei parcă a însuflețit până și pereții.  Așa se întâmplă și în sufletul lui acum. Aceste două acvarii cu pești îi însuflețesc cele patru camere ale inimii sale. E atât de multă viață în ele. E atâta speranță….. încât ochii încep să-i lăcrimeze.

Pentru Andrei, lacrimile niciodată nu au fost o rușine. A plâns și la prima notă de doi luată la școală, și după prima decepție în dragoste. „O chema Victoria. Eu îi spuneam Victorița. Locuia la câteva străzi mai la vale de casa mea. Mereu îi duceam flori. Și câte un măr. Îi plăceau atât de mult. O rugam pe mama să cumpere de la piață cele mai frumoase și mai arătoase mere. Începuse să mă laude că mănânc fructe. Acelea au fost singurele laude nemeritate din viața mea”, își amintește Andrei.

În timp ce cu o mână își șterge lacrimile care nu contenesc să se prelingă pe obraz, pe cealaltă o bagă într-un acvariu improvizat cu apă. E rece. Și atât de umedă. După ce face câteva rotații cu mâna prin apă, în nas îi pătrunde un miros înțepător de pește. „Probabil, trebuie să le înlocuiesc apa”, se gândește Andrei. „Nu a fost schimbată de câteva zile. Astăzi, pentru ei va fi sărbătoare”.

Buzele i se întind fără să vrea până aproape de urechi, când privește la pești. Când e cu ei, se simte fericit. Este stăpân pe gândurile sale. Este conducătorul propriei vieți. Peștii i-au oferit cea mai importantă lecție de viață: niciodată să nu te dai bătut, chiar dacă mereu trebuie să mergi împotriva fluxului de apă.

Așa face și Andrei de șapte ani. Merge împotriva fluxului de apă. Și nu se oprește. „Viața nu este o luptă. Nu. Dacă ar fi una, înseamnă că trebuie să utilizezi arme. Dar eu nu sunt omul armelor. Sunt omul cifrelor. Viața este o permanență dimineață în care trebuie să te trezești, orice nu s-ar fi întâmplat aseară”, spune Andrei.

O realitate condiționată într-un timp abstract

Tronc – hodoronc – ronc – onc- ooooon nccc………..Un sunet puternic se aude în urechile lui Andrei. Își focusează ochii pe tot ce vede în jur. Pentru câteva secunde, își menține răsuflarea, ca să nu-l încurce să înțeleagă ce se întâmplă. Stă nemișcat. Așteaptă. Mai așteaptă puțin.

– Dar ce aștept eu?, se întreabă la un moment dat Andrei.

– Ecoul, își răspunse tot el. Confirmarea că nu se întâmplă doar în capul meu, dar și în realitate.

– Care realitate?

Andrei de mult timp a înțeles că realitatea sa este o realitate condiționată de sfaturile medicului, tratament, dorința lui de a se face bine și voința de a merge mai departe. Pare destul de complicat, dar de fapt e mai simplu decât „bună ziua”. E abordarea lui de viață dintr-una din zilele de iarnă ale anului 2016. Pe atunci lucra în Irlanda, într-un restaurant. Frigul, condițiile grele de muncă, singurătatea și dorul de familie au pus o presiune prea mare pe umerii săi, o presiune care l-a transpus, fără voia sa, într-o realitate plină de voci, sunete și zgomote ciudate.

„Tot ce pot să-mi amintesc este doar ziua în care m-am trezit pe un pat, într-un salon cu alți cinci bărbați la Spitalul de Psihiatrie din Chișinău. Nu am nici cea mai mică idee cum am fost internat acolo. Nu-mi amintesc nici măcar cum am revenit acasă și cum m-am pornit din nou la muncă în Polonia. Dar și mai mare mi-a fost mirarea când medicii mi-au spus că sunt la spital deja de zece zile”, povestește Andrei nedumerit încă și acum de cele întâmplate.

Într-un timp atât de scurt i se întâmplase atât de multe lucruri de care nu-și amintea. Zile care nu-i aparțineau. Zile care trecuseră pe lângă el și din care nu luase nimic. N-a avut nici măcar șansa se le „trăiască”, darmite să se bucure de ele.

– Cum te simți? Arăți cam palid, îl întrebase o voce calmă și liniștită. Era un bărbat de vreo 60 de ani, cu fața ridată, cu ochii albaștri și cu părul cărunt. Trecerea anilor i-a încrustat pe față înțelepciune. Și multă blândețe.

– Mă simt rătăcit, răspunse Andrei fără a sta mult pe gânduri.

– Așa e prima oară când ajungi aici. Și la mine a fost la fel.

– Tu de cât timp ești aici?

– De șapte zile, răspunse bărbatul.

– Și ți le amintești pe toate?

– Nu, pe primele trei nu mi le amintesc. Aici timpul devine foarte abstract, îi spuse pacientul.

După discuția cu acel pacient, Andrei s-a liniștit puțin. Nu s-a mai simțit atât de singur. În acel moment, uitându-se la bărbații cu care împărțea salonul de spital, simțea că trăiește o dramă comună cu ei. O dramă pe care lumea din exterior nu avea cum s-o înțeleagă. Și nici el, până la criză, nu ar fi putut. Dar acum, fiind aici, între cei patru pereți, înțelegea și o simțea din plin.

Al treilea început

– Eu și Mihaela* vom pleca de lângă tine.

– Unde veți pleca? Cum veți pleca? De ce veți pleca?

– Cum adică de ce? Noi nu putem să trăim permanent cu frica-n sân.

– Frică de ce?

– De cum ai putea fi tu mâine.

După această discuție, Angela*, fosta soție a lui Andrei, și-a luat lucrurile și a plecat din casa în care locuiau împreună cu fiica lor, Mihaela. La scurt timp, și Andrei s-a mutat de acolo într-un alt oraș. Din acea zi, bărbatul locuiește împreună cu mama sa. Pe Mihaela o vede destul de rar, dar mențin permanent legătura.

Divorțul a fost ca o palmă pe care a primit-o de la viață, după ieșirea din spital. A primit-o atunci când se aștepta cel mai puțin și când avea cea mai mică nevoie de ea. O palmă care l-a pus la pământ de-a binele, dar care l-a impus să se ridice și să o ia de la capăt. Era al doilea început. Primul fusese după ce depășise prima criză provocată de tulburarea depresivă recurentă cu simptome psihotice cu care a fost diagnosticat. După fiecare cădere, Andrei se simte un om mort ca personalitate. E un sentiment care te face să te simți ca un pustiu, în care soarele arde, furtunile de nisip distrug totul în jurul tău, iar tot ce visezi se rezumă la un pahar cu apă. Un simplu pahar cu apă.

„Gândurile omului sunt ca o apă curgătoare. Dacă vrei să bei din ea, începi să te gândești la ceva, dacă nu vrei, le alungi departe și te concentrezi pe altceva. Atunci însă când încep să apară gânduri fără voința ta, înseamnă că trebuie să acționezi, dar să nu aștepți să treacă de la sine”, declară bărbatul de 45 de ani.

Lui Andrei i-a luat timp să acționeze și să învețe să distingă semnele care prevestesc o nouă cădere. Acest timp l-a mai costat câteva începuturi de drum, după câteva crize. De fiecare dată, tot mai grele și mai dureroase, tot mai pustiite de personalitate. „Dacă cineva m-ar întreba cine sunt astăzi, aș răspunde: un amalgam de muncă și voință. Și poate puțină speranță. Atât. Cel mai greu, cred că mi-a fost să accept că am o problemă de sănătate mintală cu care trebuie să trăiesc toată viața. Cu cât mai lungă este acceptarea, cu atât mai multe sunt căderile. Drumul meu spre acceptarea de sine a fost scurtat de către specialiștii Centrului Comunitar de Sănătate Mintală din orașul în care locuiesc. Ei m-au încurajat să-mi descopăr pasiuni și să mă bucur de fiecare zi, să o trăiesc cu intensitate maximă. Datorită lor, cel de-al treilea început, a fost cea mai frumoasă pasiune din viața mea: selecția, creșterea, înmulțirea și comercializarea peștelui. O pasiune care mi-a venit ca o mănușă, care mi-a reamintit cum poate fi savurată viața”, afirmă bărbatul.

Bonjour, Paris

„Barca pe valuri plutește ușor,

Dar cine îngână un cântec de dor?

Nu, nu e vântul, nici Dunărea nu-i,

E lopătarul și cântecul lui.”

(Un catren din valsul „Valurile Dunării”)

În fiecare seară, Andrei le fredonează câte ceva peștișorilor, așa cum îi place lui să-i dezmierde. A citit undeva că peștii aud sunetele și de atunci a început să le cânte. Așa a descoperit că-i place și muzica.

Andrei mai preferă și culorile combinate. Peștii au culori combinate. Culori atât de vii. Poți să te uiți la ele neîncetat. Bărbatul întotdeauna a știut că-i va fi dor de aceste culori. A știut și atunci când lucrurile mergeau bine din punct de vedere financiar, dar și atunci când nevoile și lipsurile îl constrângeau să vândă mica sa crescătorie. A amânat acest gând până în momentul în care pandemia i-a golit toate economiile. Absolut tot. Și, pe lângă necesitățile alimentare, igienice și gospodărești, Andrei are de achitat și tratamente medicale. A trebuit să aleagă între sănătate și motivația de viață. Renunțase la atât de multe lucruri în ultimii ani, încât nu i se păruse corect să cedeze și de această dată. Gândurile nu conteneau să-l macine pe Andrei, așa că bărbatul a luat o mătură în mână și a început să facă ordine prin curte. Între timp, la poartă se oprește o mașină cu cisternă.

– Bună seară,

– Bună seara, răspunse Andrei.

– Eu sunt bărbatul cu care ați vorbit ieri la telefon referitor la crescătorie. Am venit să o cumpăr. Se mai vinde?

În acel moment, Andrei a vrut să strige că nu, cu toată ființa sa. Acest urlet zăcea în sufletul său. Îi sfâșia pieptul. Era o durere imensă, care nu mai putea să mocnească în interior, voia la libertate. Dar, în toată agonia, bărbatul și-a găsit curajul de a răspunde, după ce și-a amintit că frigiderul este aproape gol și că săptămâna viitoare va trebui să meargă cu Mihaela la cumpărături pentru școală.

-Da, este de vânzare.

– Ce specii aveți?

– Avem ….

La următoarele întrebări, Andrei a răspuns scurt, clar și direct la subiect, vrând cu nerăbdare ca această seară să se încheie odată. Participa la despărțirea de cei mai buni prieteni, de salvatorii săi. După ce deschisese larg ambele porți, bărbatul cumpărător a intrat cu mașina sa specială pentru transportarea peștelui în ogradă. Despărțirea era tot mai aproape. Tensiunea creștea, iar răsuflarea i se părea tot mai greoaie. Mama lui Andrei, care urmărea cu atenție procesul, observase cât de complicată este situația și la un moment dat interveni:

– Andrei, tu mi-ai promis că te vei duce să-mi cumperi pastile pentru hipertensiune arterială.

Cu o voce stinsă, Andrei răspunse: – Nu mai ai deloc?

– Nu, nu mi-a rămas nici una și azi nu am luat încă medicamentul.

– O să mă duc mai târziu, mamă.

– Când mai târziu? Farmacia se închide peste zece minute. Te rog să te duci chiar acum.

– Acum?

– Da, acum, Andrei. Grăbește-te, îi tot repetă mama sa, care l-a urmărit până a ieșit în drum.

Ludmila a avut mereu grijă de fiul său. I-a fost alături la fiecare pas și l-a încurajat în toate începuturile. L-a acceptat așa cum este. A mers cu el peste hotare, ori de câte ori Andrei a încercat un job nou. Iar acum, știind că despărțirea este prea complicată pentru el, a decis să-l „alunge” de acasă.

Pentru prima oară, Andrei a ajuns pe jos la farmacia din centrul orașului în doar zece minute. După un schimb de replici foarte sec cu farmacista, s-a întors la pas alergător spre casă, cu speranța că va găsi mașina la poartă. A ajuns exact când bărbatul cumpărător pornise motorul. Dar, în acel moment, totul părea diferit. De parcă drumul până la farmacie și înapoi i-a limpezit mintea. În timp ce vehiculul se îndepărta de el, înțelegea că și-a vândut doar peștii, dar nu și pasiunea. A urmărit cisterna până când a devenit un punct în tot orașul. Pentru Andrei, era un punct de pornire spre altceva. Spre o nouă descoperire. Sau poate spre o nouă destinație?  Tot în acea seară, Andrei și-a cumpărat un bilet spre Paris, unde va locui câteva luni împreună cu sora sa.

După ce a dat de mâncare la câine și a încuiat poarta, bărbatul s-a dus în camera sa luminată doar de o lumânare aromată. Toată încăperea miroasea a portocale și căpșuni. O combinație interesantă, care te duce cu gândul la vară. Își așterne cearșaful, desface plapuma și se așează pe pat. Privește pe geam spre camera în care creștea peștișorii, după care se uită la ceas. E aproape de miezul nopții. „A mai trecut o zi. Dar, ce zi. Ce zi!….. O zi cât o viață”, se gândește bărbatul.

*Numele personajelor au fost modificate în scopul asigurării confidențialității.

Text: Ana Bejenaru

Ilustrație: Andrei Gamarț