Onest. Deschis.Demn // (8) Istoria lui Iurie

 
img75

În luna mai 2018, un grup de persoane cu probleme de sănătate mintală din Moldova a participat la Programul de instruire ”Honest. Open. Proud – To erase stigma in mental illness” (”Onest. Deschis. Demn – Să ștergem stigmatizarea în tulburările de sănătate mintală”), desfășurat în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA.

După un an, participanții au devenit mentori și au încurajat alte persoane cu probleme de sănătate mintală să-și împărtășească istoria de recuperare. În perioada 5 – 6 iunie, un astfel de atelier s-a desfășurat la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală din Orhei. 

Cu permisiunea protagoniștilor, publicăm câteva dintre istorii, cu condiția păstrării confidențialității datelor lor personale. Eroii noștri au acceptat să vorbească deoarece doresc să iasă din umbră, să trăiască o viață demnă și împlinită.

Speră că cei din jur vor înțelege mai bine realitatea despre problemele de sănătate mintală și vor pune capăt discriminării nejustificate. 

Mulțumim în mod deosebit artistei Cezara Kolesnik pentru permisiunea de a ilustra istoriile cu lucrările sale vrăjite.

///////////////////////////////////////////////////////

Sunt Iurie. Am 43 de ani, problema mea se numește schizofrenie paranoidă.

În copilărie, am fost sănătos și totul era bine. Când aveam 16 ani, a decedat tata. Pe urmă, am avut o stare grea pe suflet, dar n-am spus la nimeni.

Problema mea a început la 24 de ani. Atunci, în noaptea de Anul Nou, am fost bătut de mai multe persoane.

După asta, am început a avea vedenii. Pentru mine, tot ce vedeam era real, dar pentru alții – nu. Vedeam că tatăl meu e viu, și altele mai vedeam. Apoi am început a mă trata la spital. Asta era la începutul anilor 2000. Atunci la noi medicamentele nu aveau efect bun. Am mers la multe biserici. Apoi am căutat profesori, care să mă ajute cu tratamentul.

Cu timpul, s-a început a rezolva problema mea. Deja nu mai stăteam de patru, cinci ori pe an la spital, dar mai rar. Când stăteam mai mult timp la spital, pierdeam contactul cu realitatea. Acolo nu mai știam ce oră, ce zi, ce lună este. Timpul parcă trecea pe lângă mine și îmi era foarte trist.

Acum parcă mi-am revenit și mă bucur de viață. Am venit prima oară la Centru, la această activitate.

Cresc albine, mă gândesc că va fi mai bine. Vreau să-mi refac familia pe care am pierdut-o. Cam asta.

ÎN IMAGINE: Cezara Kolesnik, “Vis cu un cal alb”, 2010, 70×90 cm, ulei, pânză, http://www.cezarakolesnik.be/