Istorii (4) // Când viața ta nu mai e despre tine

 
300430684_2008167432726720_282347827488263147_n

Uneori, dedicându-te florilor vieții, te trezești singură într-o grădină. O grădină moldovenească. Cu gard de ciment, înalt de doi metri. Auzi pașii, frânturi din discuții, dar nimeni nu mai intră să întrebe cum ești. Iar tu ești. Ești ieri, ești azi și adormi îndată cum ajungi în pat ca să fii și mâine. Florile au nevoie de tine. Și parcă toți au și uitat că, pe lângă flori, ai iubit cândva dicționare, tangouri și fire roșii pe pânzele de broderii. 

Fă trei copii și ai să vezi cum uiți de depresie. Cu atâtea pe capul tău n-ai să ai timp de așa prostii!

Fraze care în continuare pot fi auzite, mai ales când se adună rudele. Cuvinte care nonșalant își fac loc la masă, privind disprețuitor spre cele ca #Amobosit și #NuMaiPot, pentru că omului îi e dat atât cât poate duce și dacă moare pe drum strivit, așa a fost să fie, o călcat strâmb. Cuvinte care au parte de aceleași priviri disprețuitoare ca niște pâinițe Haiduc” la masa de Paști. 

Pleiada depresiilor natale”

Irina a fost întotdeauna fata care învață. La școală, la facultate, la cursuri, la masterat. Mereu implicată în tot felul de activități: dansuri, înot, engleza, germana, cercul de arte plastice, cercul de broderie și împletit. Nici în adolescență, nici în timpul studenției nu prea a lăsat loc pentru distracții, ieșiri cu prietenii, întâlniri. Irina de mică era responsabilă, stăpână pe situație și perfecționistă. Părinții erau destul de conservatori, așa că stilul de viață al Irinei le trezea mândrie. 

La 22 de ani și-a întâlnit viitorul soț. S-au întâlnit la biserică, cu alte cuvinte, mai că Cel de Sus i-a binecuvântat. Nu i-a plăcut de el din prima, îi părea prea bătrân, avea tocmai 29 de ani și… era nebărbierit. După multe încercări, într-un final, a acceptat invitația de a ieși la o întâlnire. El a venit îmbrăcat în cămașă călcată, pantaloni la dungă și… bărbierit. Ea nu s-a complicat, în pantaloni, maletă, încălțăminte sport și nemachiată i-a trezit un soi de nedumerire cu atitudinea ei indiferentă și pe alocuri rece. Și totuși, s-a îndrăgostit. Atât de tare încât peste un an au făcut nunta și s-au mutat cu traiul împreună. În scurt timp a rămas gravidă, era o sarcină planificată m-am gândit că e mai în vârstă, iar bărbații la noi mor repede, așa că mai bine să n-o ntind.
La ecografie i-au zis că va naște o fetiță. Irina a izbucnit în plâns. A plâns isteric zile la rând. Irina voia un băiat.


Eu aveam totul planificat, dintâi băiețel, apoi fetiță. Din observațiile mele știu că atunci când primul copil e fetiță, ea nu prea apucă să se bucure de rolul de fetiță, atenția față de frate o fac mai băiețoasă, dură, prea responsabilă. Apoi, toate astea se răsfrâng asupra ei la maturitate, în relația cu bărbații. Eu voiam o fetiță fericită.


Așa s-a declanșat depresia ei prenatală. Lacrimi, regrete, inacceptare, toate strecurate printre responsabilitățile de la serviciu și facultate.
Când a ajuns aproape de termen, medicii i-au zis că fătul se află într-o poziție incorectă, are cordonul ombilical în jurul gâtului și trebuie să recurgă la cezariană. Psihologic nu eram pregătită de cezariană. Nimeni din cunoscuții mei nu a născut așa. Mă gândeam că sunt altfel, nu sunt mamă în deplinul sens al cuvântului.

Copila s-a născut cu piciorușele un pic deformate pentru că a stat mult timp în aceeași poziție în uter. Depresia prenatală a trecut delicat într-o depresie postnatală. O durea incizia de la cezariană, sânii, spatele. Grija pentru copil trebuia s-o îmbine cu universitatea. Plus la toate, periodic, se mai găsea câte un medic să-i zică că fetița are o deformație gravă. Bucuria de a fi mamă despre care a auzit atâtea nu a simțit-o deloc, doar oboseală și durere. 

Mă ascundeam de ea prin casă, atât de extenuată eram. După jumătate de an voiam foarte tare să ies undeva, dar nu aveam cu cine s-o las. Mama m-a ajutat doar în primele zile și atât. Deși trăiește la Chișinău, dispunea de timp și la vremea ei a fost ajutată mult de bunica.

Apoi a urmat al doilea copil. De această dată un băiețel, dar tot prin cezariană.

Știam deja cum decurge totul, așa că îmi părea că pot avea mai mare control asupra situației și nu merită să optez pentru o naștere naturală.


Băiețelul s-a născut sănătos, exact în perioada când mama lui se pregătea să susțină teza de masterat. În sfârșit simțea că lucrurile decurg așa cum planificase, destul de bine ca să îngăduie perfecționismului ei. Se gândea că acum se va bucura de maternitate, așa cum văzuse la alte mame, depresia deja era prea palidă și slabă ca să-i dicteze ceva așa că a început încet să se întoarcă la vechile pasiuni și să descopere noi.

Tehnica Marie Kondo – loc pentru ceva nou, dar deloc la ce-am visat

Pe scurt, tehnica Marie Kondo presupune împăturirea și depozitarea hainelor pe verticală, o metodă perfectă pentru sertare, deoarece astfel poți să vezi toate hainele dintr-un loc, plus că sunt mai ușor de scos.

În cazul Irinei, Marie Kondo însemna o nouă pasiune în care perfecționismul ei și nevoia de a controla totul își găsiră locul ideal. Dar mai ales perspectiva unei schimbări faci loc pentru ceva nou în viața ta. Doar că acel nou s-a dovedit a fi un nou membru al familiei.
La opt luni de la naștere, Irina a aflat că este din nou gravidă.


Țin minte și acum, eram la soacra mea cu cei doi copii, mă plimbam în cercuri prin grădină și nu mă puteam opri din plâns.


Întreruperea sarcinii nu era o opțiune, prea mare era frică că nu va mai putea concepe un copil. Își amintea de verișoara ei care, după un avort, timp de mulți ani nu putea rămâne însărcinată. De fapt, niciunul din medici nu a discutat cu ea această opțiune. Dimpotrivă, unul dintre ei i-a zis că varianta de a naște e mult mai recomandată în cazul ei. Așa ca a urmat o a treia cezariană. Copilul s-a născut sănătos, iar ea s-a trezit mai obosită și disperată ca niciodată. Ca și în dățile precedente părinții, socrii i-au fost alături doar în primele zile.


Voiam mai repede să vină seara să mă culc. Când alăptam citeam cărți, așa mă mângâiam cu gândul că nu degradez totalmente. Lectura pentru mine întotdeauna o fost o plăcere. Doar că de data asta cărțile le foloseam ca să fug de gândurile mele. Țin minte cum plângeam că mă doare incizia de la cezariană, iar soțul îmi zicea: O să treacă…
Da, o să treacă. Dar pe mine acum mă doare. Tare mă doare.

În fiecare zi, vedea aceiași pereți, făcea aceleași lucruri, discuta cu aceiași oameni, trei dintre care nu prea erau predispuși la discuții mai profunde și se ruga mai repede să vină noaptea. Cumva iese ironic, pui copiii într-un țarc ca să-i protejezi în timp ce te ocupi de alte treburi, când, de fapt, zi și noapte tu ești în țarc. 

În timpul maternității a pierdut legătura cu toate prietenele. A încercat de câteva ori să reanimeze o relație, dar fără rezultat. Nici zecile de mesaje, sunete nu au fost de ajuns, erau pur și simplu ignorate. În cele câteva minute înainte să adoarmă istovită își amintea de fata deșteaptă, ambițioasă, carieristă și nu mai înțelegea dacă plânge de dorul ei sau de ziua de mâine în care iarăși se va trezi obosită cu trei copii în jurul ei.

Toate zilele mele erau la fel. Puteam să umblu cu părul nespălat trei săptămâni, să nu fac duș. Purtam timp de o lună aceeași pereche de pantaloni și maletă. Le spălam și îmbrăcam din nou.

Ziua mea care, din nou, nu era despre mine

Cu o săptămână înainte de ziua ei de naștere le-a zis celor apropiați că nu vrea nicio serbare, nu vrea oaspeți, o felicitare la telefon e de-ajuns. 

Se întorcea cu copiii de la grădiniță când a zărit-o în fața blocului pe mama ei. Îmbrăcată în haine de sărbătoare, cu flori, pachete cu mâncare o anunța că iată-iată sosește și tatăl, și fratele cu soția. Toți ca s-o bucure.

Atunci am făcut o criză. Aveam isterie. Plângeam, strigam. Mama mă privea cu ochii speriați, neștiind cum să mă liniștească. Când au sosit ceilalți am reușit să mă calmez și am stat la masă, ce-i drept mai mult în liniște. A doua zi m-a sunat mama și i-am zis cum este:

Mama, eu am nevoie de ajutor. Eu nu mă simt bine.

Eu așa de tare voiam să fiu auzită. 

Casa în care intră fiecare și face ce vrea

Dintâi a mers la un psihiatru pe care i l-a găsit mama. Medicul i-a zis că problema ei nu ține de specialitatea lui și trebuie să apeleze la un psiholog. A mers câteva ședințe la o doamnă. Era prima oară când cineva îi zicea că cei apropiați se comportă rău cu ea. 

Tu ești ca o casă pe vârf de deal. Vântul bate din toate părțile, nu ai nici uși, nici geamuri și fiecare intră și face ce vrea. 

Și totuși, lipsa unei conexiuni cu psihologa, dar și tendința acesteia de a-i învinovăți familia au determinat-o să meargă la alt specialist.

De doi ani, Irina merge regulat la ședințele cu psihologul de la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală de la Buiucani. De un an urmează un tratament cu antidepresante. 

Am luat antidepresante și înainte, dar nu era un tratament de lungă durată, o schemă de tratament adaptată nevoilor mele. Pastilele doar îmi inhibau energia, ca peste o lună să revin la aceeași stare. Tratamentul de acum nu îmi schimbă radical comportamentul, dispoziția, ci îmi dă puteri să mă pot ajuta.

Ședințele de terapie au ajutat-o să devină mai indiferentă la ce zic, cred alții, să îi pese mai puțin de părerea altora și să nu se mai lase atât de ușor manipulată. În sfârșit am învățat să dau drumul din strânsoare, să fiu  împăcată cu ideea că nu pot controla totul. Încă mă obișnuiesc, dar e o durere plăcută ca acea când în sfârșit lași sacoșele grele jos. Am învățat să îmi ofer dreptul de a mă odihni. Eu aveam frica aceasta din copilărie. Când eram la bunica, eu și fratele ne temeam să dormim mai mult de ora 7. Ea ne făcea să ne simțim vinovați că, având atâtea treburi prin ogradă, ne permiteam să dormim mai mult sau să ne culcăm la amiază. Și iată frica asta a rămas în mine.

Ce nu te omoară te face mai puternic… dar tare-i greu să ajungi la puterea asta”

După doi de terapie și zece ani de depresie, Irina redescoperă plăcerea a a-și cumpăra o haină nouă, de a se machia, de a mânca un ecler cu ciocolată și a-i simți textura fină, moale, densitatea cremei, notele de caramel sărat. A redescoperit dorința de a învăța lucruri noi și posibilitățile nelimitate ale Youtube-ului. Păstrează ordonate în colecții aparte tutorialele despre parenting, cursurile de dezvoltare personală, video-urile despre machiaj și vestimentație. Și totuși, este una la care ține cel mai mult. Pe care abia așteaptă s-o studieze. Colecția cu video-uri ce conțin sfaturi despre cum să te prezinți la un interviu, cum să te încadrezi mai ușor într-o echipă, cum să-ți impui punctul de vedere la locul de muncă etc. 

Eu de zece ani visez să ies la muncă. Toți acești ani nerealizarea mea profesională mă mânca pe dinăuntru. Mă tem să ies la serviciu, dar vreau așa de tare. Atât de multe s-au schimbat, iar eu sunt asemeni unei adolescente, totul e nou pentru mine, trebuie să iau totul de la zero. Până și cererile de angajare și CV-urile se scriu altfel de cum am învățat eu. Ce-i drept, nu știu cu ce voi umple pauza aceasta de zece ani în CV. Nu prea am cu ce, dar pe altă parte sunt multe lucruri pe care le-am însușit, educat în mine – răbdarea, spiritul de organizare, utilizarea eficientă a resurselor…
Ce nu te omoară te face mai puternic… dar tare-i greu să ajungi la puterea asta.

Irina planifică să trimită în curând primele cereri de angajare. Până atunci, înainte de somn, își imaginează cum merge la birou, are masa ei cu un calculator și câteva documente atent aranjate în dreapta ei și, asemeni unei eroine din filmele americane despre începutul anilor ‘60, periodic aduce la birou și îi servește pe toți cu brioșe și checuri gătite de ea. Cele mai gustoase brioșe din lume! Perfecte. Până la urmă, un pic de perfecționism atent dozat nu-i chiar atât de nociv. Uneori se poate. O brioșă după 6 seara din când în când se permite.


Deja știi în ce vei merge îmbrăcată la interviu?

Da! Voi purta o pereche de pantaloni roșii. Nu-s sigură dacă e ok să îmbraci roșu în așa cazuri, trebuie să văd ce zice Youtube-ul, dar mă văd îi ei… și chiar îmi place ce văd.


Irina zâmbește, părul ei roșcat se evidențiază și mai mult la soare, oferindu-i un aer ușor pertinent, aproape obraznic și atât de dornic de toamnă toamna în care mama merge la serviciu.

Text: Djein Vacari

Ilustrație: Andrei Gamarț

[easy-share counters=1 counter_pos="inside" native="no" hide_total="yes" fullwidth="yes" fullwidth_fix="100"]