Onest.Deschis.Demn//Briceni//Istoriile 10 – 15

În luna mai 2018, un grup de persoane cu probleme de sănătate mintală din Moldova a participat la Programul de instruire ”Honest. Open. Proud – To erase stigma in mental illness” (”Onest. Deschis. Demn – Să ștergem stigmatizarea în tulburările de sănătate mintală”), desfășurat în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA.

După un an, participanții au devenit mentori și au încurajat alte persoane cu probleme de sănătate mintală să-și împărtășească istoria de recuperare. În perioada 3 – 4 iulie, un astfel de atelier s-a desfășurat la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală din Briceni. 

Pentru a doua zi de training, am rugat participanții să aducă de acasă un obiect cu valoare emoțională deosebită.

Iar ei s-au ținut de cuvânt…

Pentru păstrarea confidențialității datelor personale ale participanților, toate numele au fost modificate. 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

1. IAROSLAV

Vîrsta: 40 de ani; Diagnostic: schizofrenie paranoidă (de la vârsta de 23 de ani); 

De 8 ani nu a avut acutizări și spitalizări.

Recuperare: tratament medicamentos, consiliere psihologică, terapie de grup, susținere din partea familiei.

”Este un suvenir pe care i l-a dăruit un coleg mamei mele. Înăuntru sunt delfini, încrustați cu laser ori cumva. Ați spus să aduc ceva. Eu n-am așa de multe obiecte prețioase. Dar ăsta îmi place fiindcă în copilărie visam să devin ihtiolog, să studiez peștii. Citeam despre asta. Delfinii sunt animale deștepte, frumoase.

Eu știu cum funcționează lumea. Am o viziune foarte clară la acest subiect. Nu spun că e valabilă pentru toți, fiindcă fiecare om are imaginea sa despre lume. Chiar și specialiștii au păreri împărțite. Eu mi-am format o anumită reprezentare și o urmez. Nu-mi fac planuri pentru că nu am resurse să le îndeplinesc. Nu mă voi căsători și nu pot lucra fizic. Dar lucrez mult intelectual. Analizez, citesc, gândesc mult.

Recent, psihologul de la centru m-a întrebat ce-aș vrea să obțin în viață. M-am gândit și cred că, după ce o să mor, aș vrea ca oamenii să spună despre mine:

”Iaroslav este un om care a știut cum să trăiască și a făcut totul pentru a trăi așa cum trebuie.”

2. VERONICA

Vârsta: 52 de ani; Diagnostic: schizofrenie;

Timp de 4 ani, Veronica aproape că nu ieșea din casă. ”Nu puteam face nimic, doar plângeam”, spune ea.

Recuperare: tratament medicamentos, consiliere psihologică, terapie de grup, susținere din partea soțului și surorilor.

”Sînt născută în zodia câinelui. Oamenii din zodia asta îs ”răi”. Bărbatul meu e tot din zodia asta. Dar sînt și foarte fideli. Eu de familie  nu m-am dezis niciodată. Aș fi putut să mă despart, sînt multe probleme în viață. Dar am vrut să țin familia. Fiica mea mi-a dăruit jucăria asta când era mai mică, de ziua mea de naștere. M-am bucurat foarte mult.

În copilărie am simțit că ceva nu e în regulă cu mine. Stăteam și prindeam pește pe malul pîrîului. Cred că atunci am simțit prima dată singurătatea. Foarte tare am simțit-o. Și mi s-a făcut tare frică.

Apoi parcă a trecut și totul a fost bine. Mi-am făcut o familie. Am avut un stres mare la Moscova. Am lucrat patru luni și nu m-am odihnit nicio zi. Creierul era supraîncărcat și mi-am pierdut somnul. Îmi părea că cineva mă urmărește. Mergeam prin Moscova fără a mă opri. Am stat la spital, nu puteam duce cana la gură. Soțul și surorile m-au ajutat. Apoi, timp de patru ani, n-am putut face nimic. Doar plîngeam. Nici mîncare soțului nu puteam să-i fac.

Dar deja e mai bine. M-am angajat. Sînt lucrător social, am grijă de bătrînelele de la noi din sat.

Mă mîndresc cu fetița. Este căsătorită, învață la universitate, lucrează, se întreține singură. Soțul mă susține. Nu bea și nici nu fumează. El are grijă de mine și mă încurajează. Mi-aș dori cel mai mult să am un nepoțel sau o nepoțică și să ne bucurăm de el/ea.

3. MIHAELA 

Vârsta: 34 de ani; Diagnostic: tulburare afectivă bipolară;

”A fost foarte dureros pentru mine să fiu exclusă de la locul de muncă. Nu înțeleg nici până azi cu ce am greșit.” 

Recuperare: consiliere psihologică, terapie de grup, susținere din partea familiei și preotului din comunitate.

”Am adus un îngeraș. O colegă de clasă mi l-a dăruit când aveam 16 ani. Îl păstrez de atunci. Era ziua mea și colega mi l-a adus la școală. Acum ea este în Franța. Am văzut-o pe stradă vara trecută. Era aici în vacanță cu soțul și copiii.

Sunt al doilea copil din familie. M-am născut cu o formă de paralizie cerebrală infantilă. Am început să merg abia pe la 4 ani.

Cu toate acestea, am fost școlarizată la termen, am absolvit gimnaziul. Apoi am hotărât să fac studii la liceu. După liceu, am intrat la facultate. Problema de sănătate mintală a început la vârsta de 22 de ani. Atunci a fost prima internare la spitalul de psihiatrie. Am devenit mai retrasă, mai depresivă… Apoi am întâmpinat și dificultăți în învățare. Cu toate astea, am absolvit facultatea. Am avut două concedii academice, dar am reușit.

Câțiva ani am lucrat la o instituție publică. Parcă viața se aranja.

Dar, treptat, mi s-au dat tot mai puține responsabilități. Spre final, mi-au spus să eliberez masa de lucru și să mă mut în coridor. Toată ziua scriam într-un caiet cine intră și cine iese din clădire. Asta era valoarea mea, cu studii superioare absolvite. Am plecat. Dar nici astăzi nu înțeleg cu ce am greșit.

Planurile mele nu sunt deloc originale. Mi-aș dori să lucrez, să am o familie, poate chiar un copil.”

4. SERGHEI

Vârsta: 49 de ani; Diagnostic: schizofrenie;

După o pauză în care mîinile îi tremurau incontrolabil din cauza emoțiilor: ”Stați o clipă, vă rog. Mi-e greu să vorbesc despre asta.” 

Recuperare: tratament medicamentos, terapie de grup, susținere din partea familiei.

”Acest suvenir este o amintire prețioasă și un stimul ce mă ajută să merg înainte. Am fost la Orheiul Vechi o singură dată. S-a întâmplat în anul 1989, cu grupa de la școala profesională din Brătușeni. Am mers până la Orhei cu autobuzul. De acolo – pe jos, pe dealuri. Am adus și cartea mea preferată. E despre Petru I care dezvolta puterea industrială a imperiului țarist, despre cum se produceau arme, puști. Îmi place foarte mult cartea asta pentru că îmi permite să aflu lucruri noi. M-a ajutat să fiu mai relaxat în vorbire și să mă port mai firesc în societate. Practic, știu romanul pe de rost.

Sunt născut în anul 1970. Din clasa a opta aveam o stare depresivă.

[PAUZĂ – n.n.]

Stați o clipă, vă rog. Mi-e greu să vorbesc despre asta.

Sunt fiul mai mare în familie. Am o soră mai mică, ea e în ordine.

Problemele mele au început la 15 ani. Ieșeam pe stadion, mă plimbam și mă simțeam bine. Dar când mă întorceam acasă, eram deprimat și mi se lăsa întuneric în ochi. Încercam să fiu mai sociabil, să comunic cu mai multă lume. Blocam emoțiile negative. Dar apoi am mers să continui studiile la Brătușeni. Învățam bine.

Dar am avut o cădere nervoasă. Și m-am transferat la secția cu frecvență redusă. Într-o zi, eram la școală. Am ieșit afară și doi oameni beți m-au lipit de ușă și au început să mă bată. Nu puteam face nimic, erau mai mari ca mine. M-au bătut vreo 20 de minute în șir.

Atunci am fost internat prima dată la spitalul de psihiatrie din Chișinău. Am stat 29 de zile. Am fugit de două ori de acolo din cauza injecțiilor cu insulină*.

Apoi, vreo 7 – 8 ani m-am simțit mai bine. Dar a urmat altă criză și am fost internat la Bălți.

Norocul meu este că am un caracter de luptător. Dacă aș fi fost mai moale, aș fi plecat demult din viață.

Acum am mare grijă să-mi iau medicamentele la timp.

Sunt recunoscător mamei și surorii, fiindcă au grijă de mine și mă susțin. N-am reușit să-mi construiesc o familie a mea.

Sînt om credincios și sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să duc o viață demnă și să vorbesc despre Dumnezeu oricui e gata să mă asculte.”

* Terapia de comă insulinică – metodă de tratament psihiatric prin care pacienților li se injectau repetat doze mari de insulină, pentru a produce mici come zilnice, timp de câteva săptămâni. Se folosea în debutul de schizofrenie. Printre efectele adverse se numărau agitație, transpirație abundentă, convulsii, obezitate. În cazurile cele mai grave, pacienții nu ieșeau din coma indusă. În Moldova, a fost folosită pe larg în perioada sovietică. Astăzi este scoasă din uz.

5. ELENA

Vârsta: 47 de ani; Diagnostic: depresie severă;

”Mi l-a dăruit fetița mea, când a intrat la școală în România. Ea are probleme de auz, dar a fost admisă la un liceu din Suceava. Când e plecată, mă uit la ursuleț și îmi pare că ea e lângă mine.”

Recuperare: tratament medicamentos, consiliere psihologică, terapie de grup, susținere din partea copiilor.

”Jucăria mi-a fost dăruită de fetița mea, când a intrat la școală în România.

Ea are probleme de auz, dar a fost admisă la un liceu din Suceava. Când e plecată, mă uit la ursuleț și îmi pare că ea e lângă mine.

Am avut o copilărie foarte grea. Când aveam 8 ani, tata s-a îmbolnăvit și a decedat. La școală mă porecleau ”roșcata” și-mi era greu sufletește. Mă băteam cu colegii și-mi pare rău că nu mă apăra nimeni.

Problema mea a început când aveam 31 de ani. Am lucrat o perioadă la Moscova. Când m-am întors, au început conflictele cu soțul.

El mă acuza că cel de-al doilea copil nu e al lui. Se purta foarte dur și brutal. Apoi și vecinii au început să bârfească, tot satul mă vorbea de rău. Nu puteam dormi, plângeam noaptea și aveam multe gânduri negre. Din nefericire, a apărut depresia. Stăteam tot timpul culcată. Voiam să mă sinucid din cauza vorbelor oamenilor din sat.

M-au ajutat psihiatrul, rudele și lucrătorii de la centru.

De opt ani sunt divorțată de soț. Mă mândresc că sunt mamă a doi copii frumoși, cuminți și care mă iubesc așa cum sunt.  Vreau doar să fiu sănătoasă și să-mi pot crește copiii.”